LEUCĂ, LEOCĂ (pl. -ci) sf. 🔧 Lemnul încovoiat al cărui capăt de jos e vîrît în capul osiei iar capătul de sus sprijinește loitra carului: vaca... cîteodată rupea leuca (CRG.); bocesc, fără să puie umărul la leoca carului, să-l scoată din făgaș (JIP.); pornesc într’o căruță mare de lemn, ale cărei leuci clămpănesc asurzitor (SAD.); Ⓕ F: lovit sau trăsnit cu leuca, smintit, zăpăcit: dumneata ori ești lovit cu leuca, ori altă treabă n’ai decît să rîzi de mine (CAR.); mi se pare cam trăsnit cu leuca că-i prea roș la față (ALECS.), [bg. levka].