LEPĂDA (leapăd), † LĂPĂDA (lapăd) I. vb. tr. 1 A arunca de la sine: ~ hainele vechi; până nu vei vedea pe cel bun, nu lapăda pe cel prost (PANN); au lapădat armele și au luat-o la fugă; cerbul își leapădă coarnele; pe semne baba Dochia nu-și lapădase toate cojoacele (VLAH.); ai gândit că vei putea... să mă lepezi ca pe o jucărie ce nu-ți mai place (NEGR.); (P): a-și ~ potcoavele, a muri: își lapădă potcoavele și deta ortul popii (ISP.) ¶ 2 A îndepărta, a alunga: de va fi și preot și-l vor prinde cu furtușag, să-l lepede den preoție (PRV.-LP.) ¶ 3 A părăsi: orășanul și orășanca au lepădat portul românesc și pun pe ei hanțe scumpe și putrede (JIP.) ¶ 4 Trans. 🩺 A vărsa, a borî (VIC.) ¶ 5 🩺 A naște înainte de vreme un prunc mort, a avorta. II. vb. refl. 1 A renunța la ceva, a părăsi: pentru dragostea ta, mă leapăd de puterea mea cea măiastră (ISP.); a se ~ de Satana ¶ 2 A nu voi să știe de ceva, a nu primi, a nu recunoaște un lucru, a refuza: băietul începu a se desvinui în tot chipul și a se lepăda că lui nici nu i-a plesnit prin cap una ca aceasta (SB.) [probabil lat. lapĭdare „a arunca cu pietre”].