Lar, s.m. – (mit.) Erou mitologic prezent doar în colindele și descântecele din Maramureș și Transilvania de Nord; un păstor-domn, un bătrân înțelept, cu părul și barba căruntă, care se retrage în munți împreună cu turma lui. Tradiția ni-l înfățișează în două ipostaze: a) dornic să renunțe la turma de oi, însă oile îl imploră să nu le părăsească și îi promit belșug în primăvara care vine (ciclul „ciobanul sătul de oi”); b) amenințat de tâlhari cu moartea, el nu protestează și le cere doar să fie îngropat după datina păcurărească (ciclul „Miorița”): „Tâlharii la el vine / Și din gură-așe zâce: / – Dă-ne, Lar, tu oile, / Că tu de nu ni li-i da, / Pe tine te-om omorî. / El din grai așa grăi: / – Pământ pe mine nu puneți, / Numai dragă gluga me, / Fluieru’ după cure...” (Bilțiu, 1990: 9). Acest apelativ (Lar, Lariu, du-Lar) îl regăsim preponderent în textele folclorice din Chioar, Codru și Lăpuș, cu atributele de moș, bun, sânt (sfânt). În variantele creștinizate, este substituit cu Ionu-Sântionu, Sfântul Petre sau Dumnezeu („D-umblă-și sângur Dumnezău”). E atestat și apelativul lăureasă, cu sensul de femeie de viță aleasă, ceea ce îi întărește păcurarului Lar statutul de domn sau rege. ♦ (onom.) Laar, Lar, Lari, Lariu, Laru, nume de familie (242 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Posibil să fie dubletul lui ler. Mai puțin probabilă e apropierea de Lar, Lares (Larium, spiritele protectoare ale familiilor romane), ci mai degrabă de Lar, Lars, numele unor regi etruști.