lănțic sn [At: DA II₂, 95 / Pl: ~uri / E: lanț + -ic] (Reg) 1-12 (Șhp) Lănțișor (1-12). 13 Potâng.

lănțúg n., pl. urĭ și e (rus. dial. lancúg, pol. rut. lancuh, d. germ. *lannzug, șiru lanțuluĭ. Bern. V. lanț). Lanț de legat un cîne, o poartă. – În jud. Olt lănțuș, în Bz. lănțic. Vechĭ lanțug, pl. je; lanțuh, pl. șe; dim. lanțujel, pl. e.

lănțic s.n. (pop.) 1 v. Lănțișor. Lănțuc. Lănțușor. 2 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care indică nume de metale prețioase) v. Lănțișor. Lănțuc. Lănțușor.