lăibăruc sn [At: SFC VI, 93 / Pl: ~uce / E: laibăr + -uc] 1-6 (Reg; șhp) Lăibăraș (1-6).

❍ LĂIBĂRAC, LĂIBĂRUC (pl. -ce), LĂIBĂRUȚ (pl. -țe) sn., LĂIBĂRICĂ (pl. -ce) sf. 1 LAIBĂR 1: Zis-a maica că mi-a face Un pieptar și-un lăibărac și m’a da după diac (IK.-BRS.); unde mai pui apoi lăibăricele, mintenele de postav... și cîte alea toate (LUNG.).

lăibăruc s.n. (reg.) v. Lăibăraș. Lăibăruț.