JAC s.n. (Mold.) Jaf. Cît le iaste lor văduva de apucat și săracul de jac. DP, 26^r. Și multe răutăți și jacuri au făcut prin tîrgu. PSEUDO-COSTIN ; cf. URECHE; DP, 11^v; DOSOFTEI, VS; CANTEMIR, HR.; NCCD (gl.); NECULCE; PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU. ◊ Loc. vb. A da jac = a jefui. Au dat jac pen bisearici. IM 1754, 74^v; cf. DOSOFTEI, VS. Etimologie: magh. zsák. Cf. pol. žak. Vezi și jăcaș, jăcui, jăcuire. Cf. j ă c u i r e, l o t r i e, t î l h ă r i t, t î l h u ș a g.