JAC s.n. (Mold.) Jaf. Cît le iaște lor văduva de apucat și săracul de jac. DP, 26^r. Și multe răutăți și jacuri au făcut prin tîrgu. PSEUDO-COSTIN; cf. URECHE; DP, 11^v; DOSOFTEI,VS; CANTEMIR, HR.; NCCD (gl.); NECULCE; PSEUDO-E KOGALNICEANU. (*) Loc.vb. A da jac = a jefui. Au dat jac pen bisearici. IM 1754, 74^v; cf. DOSOFTEI, VS. Etimologie: magh. Zsák. Cf. pol. Žak. Vezi si jăcas, jăcui, jăcuire. Cf. jșcuire, lotrie, tîlharit, tîlhușag.