IZOSTAZÍE (< {i}; {s} izo- + gr. stasis „stabilitate”) s. f. Teorie formulată de astronomul englez G.B. Airy în anul 1855, care presupune existența unei stări de echilibru relativ, ca urmare a diferenței de densitate, între sectoarele ridicate și cele coborâte ale scoarței Pământului.