iuí¹, iui, v.i. A striga, a chiui: „...nu știu unde a fost ea slujnică și s-a dus într-o noapte și a iuit” (Bilțiu, 1999: 182); „Iuiește și tu, fată, / Nu sta cu gura căscată” (Bilțiu, 1994: 269). – Din interj. iu „strigăt repetat la horă” + suf. -ui (după chiui) (DEX, MDA).