ISPRĂVI (-ăvesc) I. vb. tr. 1 A duce la bun sfîrșit, a săvîrși cu bine, a duce la capăt bun, a izbuti: am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba (ISP.); mers-am eu asupra ei cu bătălie, dar n’am isprăvit nimica (EMIN.) ¶ 2 A sfîrși, a termina, a fi gata: (P) cine începe multe, puține isprăvește; n’ai isprăvit încă? ¶ 4 A găti, a ajunge la capăt, a nu mai avea: am isprăvit lemnele ¶ 5 ‡ A obține, a dobîndi, a procura: trimițînd Ștefan-Vodă... să-i isprăvească steag de domnie (M.-COST.) II. vb. refl. 1 A se sfîrși, a lua sfîrșit ¶ 2 A se găti, a se termina, a nu mai fi: s’au isprăvit bucatele; de unde tot iei și nu pui, curînd se isprăvește (PANN) [vsl. ipraviti].