ISMAILÍȚI (< n. pr. Ismail) s. m. pl. Membrii unei secte a musulmanilor șiiți apărute la mijlocul sec. 8 și caracterizate printr-un fanatism extrem. Denumită astfel după numele lui Ismail (fiul cel mare al celui de-al șaselea imam șiit, Muhammad at-Tamm), pe care i. îl consideră al șaptelea imam legal. Din sec. 9, i. încep să se separe în mai multe secte, cea mai mare scindare având loc în sec. 11, când i. s-au împărțit în nizanizi (Iran și India) și mustalizi (Egipt și Siria). Azi trăiesc în 22 de state din Asia și Africa, principalul lor centru fiind India (începând cu a doua jumătate a sec. 19), apoi Pakistanul (din 1947). Ezoterică în esență, doctrina i. pune accentul pe diferența dualistă dintre „ceea ce este aparent vizibil” și „ceea ce este ascuns” în scririle relevate. Se caracterizează în special prin interpretarea alegorică a textelor sacre și credința în în metempsihoză.