INTONAȚIE s. f. (cf. it. intonazione, fr. intonation): 1. modulație a vocii în timpul vorbirii; variație de înălțime în modul de emitere a unei tranșe sonore. ◊ ~ ascendentă: emitere a tranșei sonore pe un ton mai înalt. ◊ ~ descendentă: emitere a tranșei sonore pe un ton mai scăzut. ◊ ~ enunțiativă: i. normală, obișnuită, continuă, care caracterizează o propoziție enunțiativă. ◊ ~ interogativă: i. ascendentă, întrebătoare, care ajută la realizarea unei întrebări, care caracterizează o propoziție interogativă. ◊ ~ exclamativă: i. descendentă, a mirării, ce sugerează o stare sufletească, ce ajută la realizarea unei exclamări, ce caracterizează o propoziție exclamativă. ◊ ~ predicativă: i. specifică predicatului, care sugerează acțiunea verbului predicat. ◊ ~ suplimentară: i. care se adaugă celei obișnuite, enunțiative, pentru a evidenția anumite categorii (vocativul, imperativul, anumite adverbe și interjecții predicative). 2. fel specific de a pronunța un sunet vocalic.