intermezzo (cuv. it [intermetso]; fr. intermède) 1. Scurtă operă* comică, de obicei în două părți, care se cânta pe rând între actele unei opere seria (sec. 17), fără a avea nici o legătură cu acțiunea, pentru a crea un contrast, o destindere a atmosferei. La început în i. nu cântau decât o soprană (1) și un bas (1) buffo (către jumătatea sec. 18 se va ajunge la 5-6 persoane), întruchipând ca în commedia dell’arte, tipuri fixe. I. se bucurau de mare succes, având aerul unor farse (2) populare, fără pretenții; puteau fi puse și la sfârșitul actelor sau transferate cu titlu schimbat dintr-o operă în alta. Către mijlocul sec. 18, i. devine un gen autonom, dând naștere operei* bufe it. și operei comice fr. Compozitorii napolitani (Alessandro Scarlatti, Leonardo Leo) au excelat în crearea de i. în prima jumătate a sec. 18. Capodoperă a rămas însă La serva padrona de Pergolesi. 2. Începând cu sec. 19, termenul se aplică unor scene de operă sau de balet*, care, fără a strica unitatea lucrării, suspendă sau încetinesc acțiunea (ex. celebrul i. din opera Cavalleria rusticana de Mascagni). Sin.: interludiu (1). 3. Titlul unor scurte piese instr. cu formă liberă, introdus de compozitorii romantici (Schumann, Brahms au fost printre primii care l-au folosit). Poate interveni și ca denumire a unor părți de ciclu (I, 2) în simfonie*, concert (2), sonate*, suită (1, 2) (ex. Enescu, I. din Suita nr. I pentru orch.)