individuație sf [At: RALEA, E. O. 244 / P: ~du-a~ / Pl: ~ii / E: fr individuation] 1 (Psh) Ceea ce deosebește un individ de altul. 2 Individualizare (2).

INDIVIDUAȚIE s.f. (Psih.) Ceea ce deosebește un individ de altul; individualitate. [< fr. individuation].

INDIVIDUAȚIE s. f. (psih.) ceea ce deosebește un individ de altul. (< fr. individuation)

INDIVIDUÁȚIE (< fr.) s. f. (FILOZ.) Realizare a unei idei generale a unei specii, într-un anumit individ. ◊ Principiul individuației = formulă scolastică introdusă în latina medievală prin traducerile din Ibn Sῑnā (Avicenna, sec. 11); este ceea ce conferă ființei o existență unică și o distinge de orice altă ființă, formulă numită de Duns Scot hecceitate. Pentru Schopenhauer, timpul și spațiul sunt principii ale i., deoarece fac posibilă diversitatea lumii; Nietzsche îl indică drept simbol al p.i. pe zeul Apolo care, prin măsură și armonie, îl ține pe om înăuntrul limitelor sale; C.G. Jung definește p.i. ca un proces psihologic prin care cineva devine un individ, entitate indivizibilă, obținând „realizarea de sine”.