IDEALÍSM (< fr. {i}) s. n. 1. Atitudine exprimată prin urmărirea dezinteresată a unui ideal social, moral, estetic etc. 2. (FILOZ.) Concepție potrivit căreia doar spiritul are existență reală; domeniile naturii și experienței sunt descrise ca reprezentări ale spiritului. I. este opus materialismului și naturalismului. I. apare pentru prima oară la Platon, pentru care numai „ideile” sau „formele” constituie obiectul cunoașterii și au existență adevărată. În epoca modernă, Berkeley elaborează un i. imaterialist, conform căruia lumea constă în spiritul infinit al lui Dumnezeu, spiritele finite și obiectele fizice fiind simple colecții de idei. Kant opune i. de până la el, caracterizat ca „dogmatic”, un i. transcendental sau critic, arătând că obiectele exterioare nu se reduc la idei decât din perspectiva subiectului care poate percepe fenomenul. Fichte, Schelling și Hegel au modificat apoi filozofia kantiană în sensul unui i. metafizic, susținând că întreaga realitate este o creație a spiritului. Hegel propune un i. absolut (numit astfel pentru a-l deosebi de i. subiectiv al lui Fichte și i. obiectiv al lui Schelling). 3. (ESTETICĂ) (În opoziție cu realismul) Doctrină care propune ca scop al artei și literaturii exprimarea unei realități concepute ca frumoasă, exemplară sau ideală.