iagăr, -i, (iegăr), s.m. – 1. Pădurar; ardău, gornic de pădure. Termenul e atestat doar în Maramureșul istoric (ALR 1956: 583), respectiv în satele rom. din dreapta Tisei (DRT). În paralel, circulă și sin. pădurar, ca termen recent (ALR 1971: 540). 2. Vânător (Țiplea 1906; Bilțiu 1996): „Și eu numa că m-oi fa / Un iegărel tânărel” (Țiplea 1906: 439). 3. Paznic de câmp; vătaf de țarină, gornic, pândaș, ardău (ALR 1971: 421). Sens atestat în Borșa. 4. Iagăr, nume de familie și poreclă în Strâmtura (Papahagi 1925). – Din germ. austr. Jager „vânător” (Țurcanu).