iágăr, iagări, (iegăr), s.m. (reg.; înv.) 1. Pădurar; ardău, gornic de pădure. ■ Cu acest sens e atestat exclusiv în Maram. Istoric (ALR, 1956: 583), respectiv în satele rom. din dreapta Tisei. 2. Vânător: „Și eu numa că m-oi fa / Un iegărel tânărel” (Țiplea, 1906: 439). 3. Paznic de câmp; vătaf de țarină, gornic, pândaș, ardău. ■ (onom.) Iagăr, Iagaru, nume de familie în jud. Maram. – Din germ. austr. Jäger „vânător, pădurar” (MDA).