HURDUCA, URDUCA (-uc) I. vb. tr. și refl. Mold. Tr.-Carp. 1 A (se) sdruncina, a (se) sgudui (vorb. în spec. de un car, de o trăsură): bolovanii ... te hurducau în trăsură de-ți sguduiau creierii (GRL.); nu mă hurducați așa, că de-abia am mîncat (ALECS.); se așeză pe scăunașul cel strîmt din față ... unde sălta, sărmanul, de i se hurducau măruntăile (GN.); cînd harabaua se hurduca, ori trecea prin apă, copiii săltau de bucurie (SLV.) ¶ 2 A hurui, a durăi [comp. HURDUI].