horcotire sf [At: MDA ms / Pl: ~ri / E: horcoti] 1 Horcăit (1). 2 Sforăit.

horcoti vi [At: LB / Pzi: ~tesc / E: fo] 1 (D. oameni) A horcăi (1). 2 (Reg) A sforăi. 3 (Reg; îf horcoi) A chiorăi (1).

HORCOTI, horcotesc, vb. IV. Intranz. A horcăi. O mătușă cu gușă Toată ziua horcotește (Oala). GOROVEI, C. 272.

HORCOTI, horcotesc. IV. Intranz. A horcăi. – Din horc (= hor).

horcotì v. Mold. a horcăi adesea (mai ales de animalul când moare).

hórcăĭ și hîrcîĭ v. intr. (vsl. *hŭrhati și hrakati, bg. hŭrkam, sîrb. hrkati, rkati, rut. harkotiti, rus. hórkatĭ și hrákatĭ, cam a. î., krĭúkatĭ, a grohăi, fýrkatĭ, a sforăi; ung. korkanni, horkantani, horkolni, a horăi, a horcăi, horkintani, a-țĭ da sufletu, hörögni, höregni, a horcăi. V. cîrceag, harhat, hraconit și rîcîĭ). Răsuflu greŭ (ca omu gîtuit orĭ aproape de moarte). – Și horcănesc, horconesc, horogesc (după ung.) și horcotesc (după rut.).

HORCOTI vb. v. sforăi.

horcoti vb. v. SFORĂI.

horcoti, horcotesc, (hârcoti), vb. intranz. – 1. A gâfâi, a respira greu. 2. A sforăi: „Încă și muta satului venea și ea acolo și stătea sus pe cuptor, până ce adormea, horcotea” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 143). 3. A sorbi cu zgomot. – Din hor, horc „cuvânt care redă zgomotul produs de cel ce sforăie” (onomatopee) + suf. -oti (DLRM); formă onomatopeică (MDA).

horcoti, horcotesc, (hârcoti), vb. intranz. – 1. A gâfâi, a respira greu. 2. A sforăi: „Când pășește, horcotește” (Bârlea 1924 II: 243). – Din hor, horc „cuvânt care redă zgomotul produs de cel ce sforăie” (onomatopee).