hleab, hleaburi, s.n. – (reg.) Acaret; construcții anexe din curtea unei gospodării tradiționale: „Să s-aline cu tăte marhăle, / În tăte hleaburile” (Papahagi, 1925: 280). ♦ (top.) Dealul hleabului, arătură în Săliștea de Sus (Vișovan, 2005). – Cf. ucr. chljabaty „a se clătina, a fi hodorogit” (DA, cf. DER; DEX, MDA), ref. la sensul de „lucru rău, stricat, vechi; ciob, hârb”; cf. sl. răsăritean chlěvŭ „grajd” (Petrovici, cf. Frățilă).