hierofanie s. f. Act prin care se manifestă sacrul; relevare a unei entități sacre în tradiția spirituală a unui popor. (< fr. hiérophanie)

HIERO- (IERO-) „sfînt, sacru”. ◊ gr. hieros „sacru” > fr. hiéro-, germ. id., engl. id. > rom. hiero- și iero-. □ ~crație (v. -crație), s. f., tip de organizare și conducere a societății primitive și apoi feudale, în funcție de obiectivele spirituale ale unei religii dominante; ~dul (v. -dul), s. m. și f., sclav care se afla în serviciul unui templu grecesc; ~fanie (v. -fanie), s. f., relevarea unei entități sacre de ordin cultural în istoria spirituală a unei comunități etnice; ~fant (v. -fant), s. m., preot care prezida misterele de la Eleusis și care îi iniția pe neofiți; ~glifă (v. -glifă), s. f., 1. Semn din scrierea vechilor egipteni, cu o valoare figurativă sau ideografică. 2. s. f. pl., Urme proeminente, alungite sau ramificate, întîlnite pe stratele geologice; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere comparativă a religiilor; ~gramă (v. -gramă), s. f., caracter sau simbol sacru.

hierofanie, hierofanii s. f. 1. Termen prin care se înțelege că ceva sacru ni se arată; mister. ♦ (La creștini) Întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos. 2. Manifestare a realităților sacre în toate religiile, de la cele primitive până la cele monoteiste. – Din gr. hierofania.

HIEROFANÍE ({s} gr. hieros „sacru” + phainein „a arăta”) s. f. (REL.) Noțiune definită de Mircea Eliade pentru a desemna, în orice religie, diversele forme sub care se manifestă sacrul. Istoria religiilor este constituită, după Eliade, dintr-o acumulare de h., separând astfel sacrul de profan.