GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor; (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. ◊ Expr. Cu suflețul la gură = abia mai putînd respira (de emoție sau de oboseală); foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănîncă lacom sau vorbește repede. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune. A țipa (sau a striga) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii; b) ochi dublu al unei parîme; c) unealtă cu care se îndoiește tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee cu flori asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. Gura (I 1) considerată ca organ al alimentării. ◊ Expr. A pune (sau a lua) ceva în gură = a mînca (puțin). A i se face gura pungă = a avea senzația de astringență din cauza unor alimente acre. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice când un vinovat se trădează singur printr-o vorbă necugetată. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească. A lua cuiva vorba din gură = a spune tocmai ce voia să zică altul; a întrerupe pe cineva. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul vorbirii. A-și strica gura degeaba = a vorbi fără nici un folos. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (chiar lucruri urîte). A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A-(i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și într-una; a flecări. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune) ceva cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărît, fără convingere. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza. A fi rău de gură (sau gură rea) = a bîrfi, a fi intrigant. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, cîntece etc.) A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, din generație în generație. ♦ Ceea ce se vorbește ; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bîrfeli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a fi vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a lucra după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista prea mult pe lîngă cineva, pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas ; grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut. A striga (sau a țipa etc.) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Expr. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva. A-i da cuiva o gură = a) a se răsti la cineva ; a certa ; b) a înștiința pe cineva. A da gură la cîini = a striga la cîiini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește ; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitori. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cîntării. 5. Buze. ♦ Sărut. II. 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. ◊ Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală, înainte de a începe țesutul ; fig. a se înstări. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. ♦ Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. Gura fluviului. Gura craterului. ◊ Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun, pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc grele. ◊ Expr. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol mare. 2. (Reg.) Tăiș. De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului (CAMILAR). – Lat. gula « gîtlej, gît ».