JURĂTOR, †GIURĂTOR sm. 1 Cel ce jură ¶ 2 ‡ ⚖️ Fie-care din oamenii chemați să încredințeze cu jurămînt pînă unde se întindeau hotarele moșiei cuiva, sau să servească de martori în alte pricini judecătorești: Aș jura cu jurători C’ai purtat un car de flori (IK.-BRB.).

giurătór, giurători, s.m. Martor care depune jurământ într-un proces: „Mi-i pune de giurători, / C-oi giura de zăce ori. / Eu oi giura pântru tine, / Că și-aseară-ai fost la mine” (Bilțiu, 2006: 166). – Var. a lui jurător.

giurător, giurători, s.m. – Martor care depune jurământ într-un proces: „Mi-i pune de giurători, / C-oi giura de zăce ori. / Eu oi giura pântru tine, / Că și-aseară-ai fost la mine” (Bilțiu, 2006: 166). – Var. a lui jurător (< jura + suf. -ător).