gint sn [At: COD. VOR. 30/17 / Pl: (înv) ~ure / E: lat gens, gentis, cf dubletul gintă] (Iuz) 1 Neam. 2 Popor.

gint adj. m. (lat. génitus, născut, rudă cu gens, ginte). Vechĭ. Născut. Singur gint, unic născut. S. n., pl. urĭ. Ginte, neam, popor.

gint (ginturi), s. n. – (Înv.) Rasă, neam, națiune. – Mr. g’intă. Lat. gens (Pușcariu 722; Candrea-Dens., 747; REW 3735; DAR), cf. it., sp. gente, fr. gent. Este dublet al lui gintă, s. f. (rasă), latinism din sec. XIX, astăzi puțin folosit.