ghilimea În acord cu teoria prezentată în ER, p. 47-51, ar fi trebuit să presupun că ghilimea vine din grecește, nu din franțuzește. Dar în grecește nu există. Am susținut deci că trebuie să fie luat direct din franțuzește: forma cu -ea (nu cu -eu) se explică prin aceea că atît în franțuzește, cît și în românește, este mai obișnuit pluralul. De la fr. guillemets s-a format pe de o parte ghilemete (DA nu are decît ghilmete, neîntîlnit astăzi nicăieri), pe de altă parte ghilimele, de la care s-a refăcut singularul ghilimea (de fapt foarte rar folosit). Atît DA, cît și DLRM zic: „după franceză”, pe cînd DU și Scriban, corect, „din franceză”. Mai curios mi se pare ceea ce găsim în Ciorănescu: „por medio de un sing. sin uso ghilimea”. În îndreptar e numai ghilimele, fără singular, dar, de vreme ce cuvîntul denumește un grup de două semne, e de la sine înțeles că uneori e nevoie de un singular. Mai greu de justificat este prezența lui l: deoarece în nici una din limbile vecine nu găsim un model, trebuie să credem că s-a pornit de la forma franceză scrisă.