GARGANTUA s.m. (Liv.) Mare mîncău. [Pron. -tü-a-. / < fr. gargantua, cf. Gargantua – personaj al lui Rabelais].

GARGANTUA Tü-A/ s. m. (fam.) mare mâncău. (< fr. gargantua)

Pantagruel – Este fiul lui Gargantua (vezi) și eroul celei de-a doua părți a cunoscutei satire a lui Rabelais. Sub raportul mîncării și al băuturii, Pantagruel este aidoma tatălui său, așa încît – la alegere – se poate uza de numele acestuia cu exact același sens și în exact aceleași împrejurări în care am arătat că se folosește gargantua sau gargantuesc. LIT.

(Poftă sau sete de) Gargantua – Numele acesta, de origine spaniolă, aparține eroului uneia dintre cele mai ilustre opere satirice universale: Vie inestimable du grand Gargantua, père de Pantagruel, apărută în 1532. Autorul ei, marele satiric francez François Rabelais, povestind nașterea lui Gargantua (prin care satirizează setea de cuceriri a regilor, Gargantua reprezentînd pe Francisc I), scrie: „Cînd se născu, el nu țipă ca alți copii: mié, mié, ci cu glas tare exclamă: Da-ți-mi de băut! Vreau să beau! Băutură!” (Garganta în spaniolă înseamnă de altfel „gîtlej”). Așa a debutat în viață mărimea sa Gargantua, pentru a cărui alăptare a fost nevoie de 17 913 vaci! Se înțelege acum de ce numele lui a ajuns proverbial și e folosit pentru a sugera o poftă monstruoasă a unui mîncău imposibil de potolit, sau o sete deopotrivă de uriașă (la propriu ori la figurat). LIT.