făta (fătat, fătat), vb. – A făta. – Mr. fitare, fet, megl. fet. Lat. fĕtare (Pușcariu 587; Candrea-Dens., 562; REW 3271; DAR), cf. sard. fedare, sicil. fitari, abruz. fetá, march. fetî, piem. fe (în sicil. și abruz. cu sensul special de „a face ouă”), Santander jedar. Der. fătăciune, s. f. (fătat al oilor; înv., dobăndă luată pentru pămînt; țarc rezervat pentru oi să fete; fătat; organ genital al vacii), cu suf. -ciune, ca mortăciune, spurcăciune (după Candrea-Dens., 563 și REW, direct din lat. fetationem); fătăciunat, s. n. (înv., numărătoare a turmelor); fătat, s. n. (acțiunea de a făta); fătătoare, adj. (care fată); fătătoare, s. f. (care fată; organ genital al vacii).