FURCĂ, furci, s. f. 1. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. ◊ Expr. A se certa furcă = a se certa rău. A da (cuiva) de furcă = a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furcă cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de luptat cu cineva (sau cu ceva), a avea dificultăți. (Pop.) A avea stupit la furcă = a avea ușurință la vorbă, a vorbi mult și cu plăcere. ♦ Furcărie. 2. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn terminată cu doi sau cu trei dinți (încovoiați) făcute din lemn (cînd este destinată pentru strînsul fînului, pentru clăditul șirelor etc.) sau din otel (cînd servește la strîngerea gunoiului, a bălegarului etc.). ◊ Expr. Parc-ar fi pus cu furca, se spune despre lucruri aflate în dezordine. ♦ Cantitate de fîn cît se poate lua într-o furcă (2). 3. Nume dat la diferite unelte sau obiecte asemănătoare cu o furcă (2): a) furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care stă receptorul; b) furca pieptului = extremitatea inferioară a sternului cu cele două cartilagii costale fixate de el; c) furca gîtului = extremitatea superioară a sternului cu cele două clavicule fixate de el; d) furca puțului (sau a fintînii) = stîlpul de care se sprijină cumpăna; e) furca scrînciobului = stîlpul orizontal de care este fixat scrînciobul; f) furca drumului = răspîntie. ♦ (Înv.) Șpînzurătoare în formă de furcă (2) cu doi dinți. 4. Fiecare dintre stîlpii groși de stejar de care se prind costoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești. – Lat. furca.