Definiția cu ID-ul 901760:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

FÚRCĂ, furci, s. f. 1. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. Voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, L. 12. Degetele ei... torceau dintr-o furcă de aur. EMINESCU, N. 8. Caierul de burungic din furcă. NEGRUZZI, S. I. 107. ◊ (Poetic) Toamna, mîndră țesătoare, Pune furca-n brîul ei. ALECSANDRI, P. A. 156. ♦ Furcărie. Se ferea... d-a cînta cu toatele cînd erau la furcă. ISPIRESCU, L. 51. ◊ Expr. A se certa furcă = a se certa rău. A aflat acest amor tainic și s-a certat cu dînsa furcă. FILIMON, C. 84. A da (cuiva) de furcă = a da (cuiva) mult de lucru, a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furcă cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de lucru, de luptat cu cineva (sau cu ceva). Avusese atîta de furcă cu blestematul de motor. DUMITRIU, V. L. 129. Cu d-l Disescu... am avut de furcă anul trecut. GALACTION, O. I 25. Tu ai vrut să ai cu noi de furcă, Și dac-ai vrut să-ncurci, acum descurcă! COȘBUC, P. II 284. (Popular) A avea stupit la furcă = a avea ușurință la vorbă, a vorbi mult și cu plăcere. 2. Unealtă agricolă formată dintr-o coadă de lemn, terminată cu doi sau trei dinți încovoiați, de lemn (servind la strînsul fînului, la clăditul șirelor etc.) sau de oțel (servind și la strîngerea gunoiului, a bălegarului etc.). Bătrînul întoarse furca cu coarnele în pămînt. SADOVEANU, M. C. 87. În ușa grajdului, alături, stătea Ichim cu furca de fier în mînă. REBREANU, R. II 210. Și de cîte ori lua cîte un snop în furcă și-l simțea că e greu, inima îi rîdea de bucurie. SLAVICI, O. I 238. ◊ Fig. [Șarpele] a ațintit pe copil și și-a fulgerat spre el furca limbii. SADOVEANU, D. P. 91. ◊ Expr. Parc-ar fi pus cu furca, se zice despre lucruri aflate în dezordine. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. ♦ Cantitate de fîn cît se poate lua într-o furcă. Se ducea să coboare din pod o furcă de fîn pentru cai. SLAVICI, O. I 252. 3. Nume dat la diferite unelte, lucruri etc. asemănătoare cu o furcă: a) furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care stă receptorul. Ștefan Turcu lăsă receptorul în furcă. MIHALE, O. 78; b) furca pieptului extremitatea inferioară a sternului cu cele două cartilagii costale fixate de el. Un nod nervos i se oprise parcă în furca pieptului. BART, E. 213. Pe Toma mi-l tăia Pe la furca pieptului, La încinsul brîului. ALECSANDRI, P. P. 73; c) furca gîtului = extremitatea superioară a sternului cu cele două clavicule fixate de el; d) furca puțului (sau a fîntînii) = stîlpul pe care se sprijină cumpăna. A crăpat furca fîntînii. STANCU, D. 96. Și furcile de la fîntîni Stau veșnic neclintite-n soare. DEMETRESCU, O. 72; e) furca scrînciobului = stîlpul orizontal de care este fixat scrînciobul; f) furca drumului = răspîntie. ♦ (Învechit) Spînzurătoare în formă de furcă (2) cu doi dinți. Cu moarte să se omoare. În furci să-l atîrne. ISPIRESCU, L. 121. 4. Fiecare din stîlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești. Am stat jos, lîngă furca tîrlei. GALACTION, O. I 64.