FURA, fur, vb. I. Tranz. 1. A-și însuși pe ascuns sau cu forța un lucru care aparține altcuiva; a lua fără nici un drept de la cineva ceva, păgubindu-l. ◊ Expr. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva pe furiș, cu dragoste. A fura (cuiva) o sărutare (sau un sărut) = a săruta pe furiș. A fura meseria (cuiva) = a-și însuși pe apucate o meserie. A fura inima (cuiva) = a fermeca, a încînta pe cineva. A fura (cuiva) ochii (sau vederile) = a orbi pe cineva. Lumina. . . li fura vederile (CREANGĂ). A-i fura (cuiva) mințile = a zăpăci pe cineva, a-i lua mințile cuiva. ♦ A răpi pe cineva. ♦ Fig. A lua pe neașteptate, pe nesimțite; a cuprinde. ◊ Expr. A-l fura (pe cineva) somnul = a adormi. A-l fura (pe cineva) gîndurile = a cădea prădă gîndurilor. ♦ Refl. (Neobișnuit) A pleca pe furiș; a fugi. Peste un an, s-a furat de la primul ei complice (CARAGIALE). 2. Fig. A fermeca, a vrăji. – Lat. furare.