fum (fumuri), s. n. – 1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos. – 2. Fumigație, dezinfectare. – 3. (Înv.) Cămin, casă. – 4. (Pl.) Îngîmfare, trufie. – Mr., megl. fum. Lat. fŭmus (Pușcariu 668; Candrea-Dens., 674; REW 3572; DAR), cf. it., port. fumo, prov., cat. fum, fr. (fumée), sp. humo. Sensul de „cămin, familie”, care se regăsește și în sp., apare în lat. medievală (Niermeyer 457). Der. fuma, vb. (a scoate fum; înv., a arde; a fuma), probabil din lat. *fŭmāre (Pușcariu 669; Candrea-Dens., 677; REW 3568; DAR), cf. mr. (a)fuma, megl. fum, istr. fumu; fumat, s. n. (obiceiul sau viciul de a fuma); fumător, adj. (înv., care fumegă); fumător, s. m. (persoană care fumează); nefumător, s. m. (persoană care nu fumează); fumar, s. n. (Trans., horn; Trans., foc care scoate mult fum); fumărie (var. fumăraie, fumăreață), s. f. (cantitate mare de fum); fumăriță, s. f. (plantă, Fumaria officinalis); fumedenie, s. f. (mulțime, gloată), prin încrucișare cu sumedenie, cuvînt înv.; fumos, adj. (plin de fum); fumuriu, adj. (de culoarea fumului, gri); fumur, adj., (Munt., gri), probabil var. a cuvîntului anterior (după Pușcariu, Conv. lit., XXXIX, 303, și DAR, de la un lat. *fumulus; cf. împotrivă Graur, BL, V, 99); fumuros, adj. (înv., efemer, trecător; vanitos, încrezut); fumărit, s. n. (dare percepută în trecut pe fiecare coș de fum); fumărar, s. m. (persoană care încasa fumăritul); înfuma, vb. (rar, a afuma); înfumura, vb. (a fi încrezut); înfumurat, adj. (încrezut). Cf. afuma, fumega.