Definiția cu ID-ul 917128:


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

FONOLOGÍE (FONETICĂ FUNCȚIONALĂ) s. f. (< fr. phonologie < gr. phone – voce + logos – cuvânt, știință): ramură a foneticii care se ocupă cu studiul sunetelor limbii din punctul de vedere al valorii lor funcționale, stabilind sistemele de foneme ale unui idiom (limbă, dialect, grai) și caracterul diferitelor variante ale acestora. Scopul acestei științe este inventarierea claselor de foneme, a sunetelor non-echivalente, cu definirea acestora după relațiile specifice pe care aceste clase le contractează în sistemul dat, descrierea modului în care elementele inventariate definite se comportă în raport cu clasele de sunete echivalente în lanțul vorbirii. Unitatea de bază a f. este fonemul (v.). Bazele ei au fost puse de Cercul lingvistic din Praga, reprezentat prin Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938), Serghei Karcevski (1884-1955) și Roman Jakobson. Printre lingviștii români care au realizat studii de fonologie se numără Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Andrei Avram și Emanuel Vasiliu (sunt cunoscute lucrările fundamentale în acest domeniu ale lui Emanuel Vasiliu: Fonologia limbii române, București, 1965 și Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, București, 1968).