flăcău (flăcăi), s. m. 1. Tînăr, băiat. 2. Bărbat necăsătorit, burlac. – De la făt, cu suf. -lău (ca fătălău de la fată). Rezultatul, *fătlău, a trecut normal la *făclău, cf. cotli > cocli, pantlică > panglică; iar forma *făclău trebuie să fi suferit o metateză, nu numai fiind normală într-un astfel de caz (cf. potlog > plotog, poclon > plocon, picro- > prico-, etc.), ci și datorită valorii expresive a grupului fl. Celelalte explicații nu sunt satisfăcătoare: din sl. chlakŭ „burlac” (Cihac, II, 109; Conev 58; Philippide, Principii, 154), sau de la fleac (Pușcariu, Dacor., II, 600), ipoteză inadmisibilă; astfel încît DAR dă etimonul necunoscut. – Der. flăcăi, vb. (a duce o viață de burlac); flăcăiandru, s. m. (flăcău); flăcăie, s. f. (rar, burlăcie); flăcăime, s. f. (tinerețe). Din rom. provine ucr. flekaw (Miklosich, Wander., 15). – [3416]