FERICĂCIUNE s.f. (Ban., Criș., Trans. SV) Fericire. În toate rudeniile după aceaea scrie fericăciune celora ce pat scîrbe. NT 1648, 308^v. Tot omul să viiaze dumnezâiaște de va să moară în fericăciune. SA, 13^v. Ferikĕcsune. Gloria. Beatitudo. AC, 339. Acesta iaste cuvîntul depreună a tuturor căzuților afară din fericăciune. PP, 37^r: cf. CS, VII; SA, 5^v, 26^r; VCC, 21; MISC. SEC. XVII, 55^r; MS. SEC. XVII. Etimologie: ferica + suf. -ciune. Vezi și ferica, fericat.