FENOMENOLOGÍE (< fr., germ.) 1. (FILOZ.; în sens larg) Studiul descriptiv al fenomenelor, distinct de cunoașterea prin cauze și legi și de metafizică. 2. (La Hegel) Descrierea fazelor succesive prin care trece spiritul în evoluția sa de la „certitudinea senzorială” la „cunoașterea absolută”. 3. Mișcare filozofică inițiată de Ed. Husserl, la începutul sec. 20, care opune teorii cunoașterii bazate pe atitudinea naturalistă (presupunerea unei lumi fizice obiective existând independent de conștiință) o interpretare a elementelor experienței noastre (fenomenele) prin prisma intenționalității. Ca metodă, f. constă în suspendarea sau punerea în paranteză a atitudinii naturaliste și ridicarea, printr-o succesiune de reducții eidetice, la conștiința pură, independentă de orice determinație a lumii empirice. La acest nivel, sunt surprinse esențele, ca fundamente sau condiții ultime ale cunoașterii și realității. Și-a găsit aplicații în diferite proiecte și reconstrucții contemporane din filozofie și științele umane. Reprezentanți: M. Scheler, M. Heidegger, J.P. Sartre, M. Merleau-Ponty, L. Landgrebe, R. Ingarden, E. Levinas, P. Ricoeur, E. Fink ș.a.