FENICIA, denumirea antică a terit. de pe coasta răsăriteană a M. Mediterane, unde au luat naștere în Antic., începând cu sfârșitul milen. 3 î. Hr., mici orașe-stat sclavagiste: Byblos, Ugarit, Sidon, Tyr ș.a., cu o cultură și o economie înfloritoare în milen. 2-1 î. Hr. Aici a apărut, în sec. 13 î. Hr., scrierea alfabetică, preluată de greci și romani. Fenicienii au întemeiat, în sec. 12-8 î. Hr., colonii în Cipru, Sicilia, Sardinia, Spania și N Africii. Supuse ori dominate succesiv de egipteni (sec. 16-14 î. Hr.), hitiți (sec. 14-13 î. Hr.), asirieni (sec. 8-7 î. Hr.), persani (sec. 6-4 î. Hr.), orașele feniciene au fost cucerite în 332 î. Hr. de Alexandru cel Mare, importanța lor scăzând în epocile elenistică și romană.