fantezie, termen ce desemnează în genere, o lucrare instrumentală cu forma* liberă: 1. În sec. 16 și 17, gen (I, 2) instr. (it. fantasia; engl. fantasy sau Fancy; fr. fantaisie; germ. Fantasie) de factură predominant polifonică* apropiat de acela de canzona*, ricercar* sau toccată*. F. atinge apogeul în creația lui Buxtehude și J.S. Bach, când devine frecventă cuplarea ei cu fuga*, în virtutea principiului unității dobândite prin contrast între factura liberă, improvizatorică*, a celei dintâi și caracterul strict elaborat al celei de a doua. Genul f. se întâlnește ulterior în sec. 18 în creația pentru pian a fiilor lui Bach și în clasicism* (F. în do minor, K. V 475 de Mozart ce se execută de obicei împreună cu sonata* scrisă în aceeași tonalitate). F. pentru pian, cor și orch. de Bethoven constituie un exemplu cu totul aparte în literatura genului; tot lui îi datorăm două sonate pentru pian subintitulate „quasi una fantasia”, menționând aportul special al imaginației componistice acționând mai liber în definirea acestor lucrări. F. în fa minor pentru pian de Chopin reprezintă, în schimb, o interpretare mai mult sau mai puțin liberă a schemei formei de sonată, în timp ce F. în do major pentru pian de Schumann se apropie de forma de sonată cu caracter ciclic*. În literatura muzicală fr. a sec. 19 genul apare în creația pianistică a lui Fauré, Debussy ș.a. 2. Lucrare construită pe teme* muzicale preexistente (v. parafrază); potpuriurile*, aranjamentele pe teme provenind din opere*, operete* etc., constituie o bogată literatură de acest tip. Ideea rememorării, a reluării unor idei muzicale preexistente este prezentă încă la J.S. Bach, în celebrele sale Choralfantasien. Acest aspect apare și în f. „Călătorul”, pentru pian, de Schubert, preluând tema lied*-ului propriu, cu același titlu. În sec. 19, Listz iar ulterior N. Rimski-Korsakov pun, în același sens, un accent special pe caracterul evoluției instr. virtuoze.