fătăciune sf [At: (sec. XVI), CUV. D. BĂTR. I, 241 / Pl: ~ni / E: făta + -ăciune] (Îvp) 1 Fătare (1). 2 Totalitatea puilor fătați o dată Si: fătătură (2). 3 Totalitatea produselor agricole dintr-un an. 4-6 Fătătoare (3-5).

fătăciune f. 1. miei fătați: cu fătăciunea să plătească stricăciunea PANN; 2. a doua arătură a țarinei spre a nu se învârtoșa pământul și a se acoperi cu bălării. [Derivat din făta].

fătăcĭúne f. (d. fătat). Vechĭ. Rar azĭ. Fătare. Animale fătate (mĭeĭ ș. a.). Locu unde fată oile. A doŭa arătură a țarineĭ, ca să nu se întărească pămîntu și să se acopere cu bălăriĭ (fr. binage). Roadele pămîntuluĭ (grîne ș. a.). V. prosie.

fătăciune, fătăciuni, s.f. (reg.) 1. fătat; totalitatea puilor fătați dintr-odată. 2. totalitatea produselor pământului dintr-un an. 3. locul destinat animalelor pentru fătat; fătătoare. 4. organul de fătat al vacii. 5. a doua arătură a țarinei.

fătăciune, fătăciuni, s.f. – (înv.) 1. Loc unde fată vacile pe imaș. ♦ (top.) La fătăciune, fânațe în Larga (Vișovan, 2008: 151). 2. Organul genital al animalelor (de sex feminin). – Din făta „a naște” (< lat. fetare) + suf. -ăciune (Șăineanu, MDA).