Ermetism (< fr. hermétisme, derivat de la numele zeului grec Hermes). În cadrul poeziei moderniste este socotit și ermetismul, tendință manifestată în creația unor poeți, caracteristică prim folosirea unui stil obscur, greu de înțeles, poeții ermetici împerechind adesea cuvintele într-un chip neașteptat, ilogic. Creatorul ermetismului în literatura franceză, deși contestat de unii esteticieni, este socotit poetul Stéphane Mallarmé. În poezia noastră, reprezentant al ermetismului, cu efecte însă poetice, este poetul Ion Barbu. Ex.: Din ceas, dedus, adîncul acestei calme creste, Intrată prin oglindă în mîntuit azur, Tăind pe înecarea cirezilor agreste În grupurile apei un joc secund, mai pur. Nadir latent! Poetul ridică însumarea De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierde Și cîntec istovește: ascuns, cum numai marea Meduzele cînd plimbă sub clopotele verzi; (ION BARBU, Joc secund) O interpretare a acestei poezii, care constituie arta poetică a lui I. Barbu, a fost dată de G. Călinescu în Istoria literaturii române. „Poezia (adîncul acestei calme creste) este o ieșire (dedus) din contingent (din ceas) în gratuitate (mîntuit azur), joc secund, ca imagine a cirezii răsfrântă în apă. E un nadir latent, o oglindire a zenitului în apă, o sublimare a vieții prin retorsiune”.