EPILOG (< fr. épilogue < lat. epilogus < gr. epilogos, concluzie; cf. gr. epi, după și logos, vorbire) 1 Partea finală a unei opere literare (poem, roman, piesă de teatru), care apare ca o concluzie a evenimentelor anterioare sau în care este evidențiată semnificația operei. Ex. finalul romanului Neamul Șoimăreștilor de M. Sadoveanu: „Iar Tudor cu soția lui Anița, și Mihu, și toți ceilalți răzăși au fost urgisiți și prigoniți, dar s-au ținut cu tărie. Pe urmă cei ce-au venit după ei au fost călcați și supuși de alții; și vremea necontenit i-a lovit, pînă ce le-a plecat frunțile adînc spre pămînt. Bunicii mei sînt strănepoții acelor oameni și această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea cînd strămoșii erau încă dîrji, am scris-o în liniștea unei prisăci, avînd în inima mea răsunetul durerii lor.” Epilogul este caracteristic îndeosebi poemelor și pieselor de teatru. Ex. El zice și dumbrava se pare că roșește Ș-un aspru glas de vultur în noapte se trezește. El zice, focul arde dumbrava luminînd, Prin crengile frunzoase trec umbre suspinînd. (V. ALEXANDRI, Dumbrava roșie) Așa, pe neștiute, pe la un miez de noapte, Răspunde din bordeie alt nouă sute șapte, Mai chibzuit, mai crîncen, nu lînced ca o turmă, Să nu cumva să fie, vedeți, și cel din urmă, Că poate și armata în slujbă la ciocoi, Trezită la dreptate, să fie-atunci cu noi. (T. ARGHEZI, 1907 – finalul poeziei Epilog) 2 În teatrul antic, epilogul desemna o scurtă alocuțiune în versuri rostită de actor sau de autorul piesei, în care se solicita indulgența publicului sau se aduceau mulțumiri acestuia. 3 În retorică, el constituie concluzia, partea finala a discursului în care oratorul, rezumînd argumentele, caută să cîștige bunăvoința ascultătorilor.