elipsă (gr. elleipsis „suprimarea unui cuvânt”), figură care constă în contragerea (scurtarea) enunțului prin omiterea unui cuvânt sau chiar a unei propoziții ce se poate deduce liber din context sau situație (spre deosebire de subînțelegere, în care termenul omis se află, de obicei, mai înainte sau după, în același context). În e. termenul omis poate diferi, în același context, după felul cum gândește și se exprimă interlocutorul, cititorul, auditorul (în subînțelegere termenul omis este unul singur, fiind cunoscut) (A): „A bătut-o rău; ea a răbdat – nici o vorbă, nici o lacrimă.” (I. L. Caragiale) E. nu înseamnă, de fapt, „omisiune”, ci o exteriorizare a ideii cu minimum de mijloace verbale, care renunță chiar la ceea ce n-ar fi inutil în construcția enunțului. „... in Wirklichkeit liegt keine Auslassung vor, sondern nur Kürze und Sparsamkeit der Sprache...” (Kühner, § 240). În exemplul citat, e. se prezintă ca fenomen al gramaticii „expresive”. Ca să fie considerată figură de stil trebuie analizată în acele contexte în care are în adevăr o funcție stilistică. Aceasta se întâmplă în următoarele situații: 1. Când se-mpletește cu un enunț figurat, ca în zicale și proverbe: „Fă cunoștință cu fata, n-o lua numai pe auzite, pentru că nu se mănâncă tot ce zboară, și se-ntâmplă de departe trandafir și de-aproape borș cu știr.” (C. Negruzzi) (e.: verbul copulativ „să fie”) 2. Când se-mpletește cu superlativul stilistic: „A fost un bal cum nici într-o capitală de județ nu se poate mai splendid.” (I. L. Caragiale) (e.: „să fie”) 3. Când se împletește cu zeugma: „Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere... Căci mi-a dat soarta amara mângâiere O piatră să ador. Murindului, speranța [e.], turbării răzbunarea [e.] Profetului blestemul [e.], credinței Dumnezeu [e.] La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea [id.] Nimic, nimica eu [zeugmă].” (Eminescu) 4. Când generează unele construcții stereotipe expresive, adică locuțiuni: a) locuțiune adjectivală: „tânăr de condiție” (e.: „bună”); b) locuțiune adverbială: „de când lumea” (e.: „este”, „există”); „cum să nu”, „cum de nu”, „ba bine că nu” (desigur); c) locuțiune pronominală nehotărâtă: „Pe la 20 septembrie am dat o săritură până la Sibiu, așa-ntr-o doară, ca să văd ce și cum.” (L. Blaga) Locuțiunile citate sînt rezultatul unor subînțelegeri care s-au repetat fără contextul caracteristic, devenind e. 5. Când generează fenomenul unei substituiri gramaticale în frază; ex. consecutiva devenită, prin e., propoziție predicativă: „A ajuns de-i plângi de milă.” (E. „așa de rău”, nume predicativ și regentul propriu-zis al consecutivei „de-i plângi de milă”). În acest caz, valoarea stilistică a predicativei i-o dă contradicția între indicele de consecutivă și funcția de nume predicativ în frază, sau, altfel spus, ambiguitatea gramaticală. Cf. germ.: „Wer mir Bürge wäre? – es ist alles so finster – verworrene Labyrinthe – keine Ausgang – kein leitendes Gestirn – wenn’s aus wäre diesem letzten Atemzuge!” (Schiller) • De multe ori, e. este definită greșit, fiind confundată cu subînțelegerea.