EINSTEIN /IN-ȘTAIN/ s. m. energia necesară excitării atomilor unui mol dintr-o substanță echivalentă cu energia de 6,023 x 10²³. (< fr. einstein)

*Einstein (nume de persoană) (germ.) [pron. áĭnștain] (Ein-stein) s. propriu

einstein (unitate de măsură) [pron. áĭnștain] (ein-stein) s. m., pl. einsteini

einstein s. m. [pron. germ. áin-ștain], pl. einsteini

EINSTEIN [áinștain], Albert (1879-1955), fizician german. Emigrat (1933) în S.U.A.; naturalizat (1940). Prof. univ. la Berlin și Princeton. În 1905, a explicat efectul fotoelectric pe baza naturii corpusculare (discontinue) a luminii, introducând noțiunea de foton. Autorul teoriei relativității restrânse, care modifică legile mecanicii newtoniene (mai ales la viteze mari), ce stă la baza electrodinamicii relativiste („Asupra electrodinamicii corpurilor în mișcare”, „Depinde oare inerția corpurilor de cantitatea de energie pe care o conțin?”, 1905) și al teoriei relativității generalizate, conform căreia legile generale ale tuturor fenomenelor fizice sunt aceleași în toate sistemele de referință din Univers, inerțiale sau neinerțiale („Bazele teoriei relativității restrânse și generalizate”, 1916). În 1917, a enunțat legile statistice ale proceselor de emisie spontană și de absorbție a luminii de către atomi și ale emisiei stimulate a luminii, pe baza căreia s-a construit ulterior (1960) laserul. A elaborat teoria căldurii specifice a solidelor, a efectului giromagnetic (numit și efectul Einstein-de Haas, 1915). În 1928, a enunțat teoria câmpului unitar (magnetismul și gravitația sunt două aspecte ale aceluiași fenomen). Premiul Nobel pentru fizică (1921).

EINSTEIN (< fr. {i}; {s} Einstein) [áinștain] s. m. Unitate de măsură pentru fluxul luminos absorbit în procese fotochimice (simbol: E), definită ca energia a 6,022 x 10²³ (numărul lui Avogadro) cuante de radiație electromagnetică teoretic necesară excitării unui mol dintr-o substanță.