DUIUM s. n. 1. (Mold., ȚR) Pradă. A: Și s-au întors înapoi la țară așa cu mult plen de robi, ci neputînd leșii a duce atîta duium pre cale. M. COSTIN, apud ȘIO. S-au întors ... făcînd multă pradă și stricăciune și încărcați de duiumuri. AXINTE URICARIUL. S-au întors tătării cu duium și cu robi mulți. PSEUDO-MUSTE, apud ȘIO; cf. N. COSTIN; NECULCE. B: Și s-au întors sultanul îndărăt cu duiumuri multe. IST. ȚR. 2. (Mold.) Mulțime (de ostasi). Si da duiumuri multe peste moscali, cît îi nădușe. NECULCE. Etimologie: tc. doyum.