dubeală Cuvîntul e consemnat la Scriban sub dubală „acțiunea de a dubi”; substanță puturoasă cu care se dubește; epitet ironic unui țăran ori unui bou leneș: hăis, dubală ! Îl mai găsim, sub forma dubală, în Lex, reg. I, p. 8 (de la Carei): „vită mare, mereu nesătulă”, iar la p. 113 (de la Rădăuți): „zeamă în care se tăbăcesc pieile” și „vită mare și slabă”; apoi în MCD, p. 170 (de la Deda), dă-te-n dubeală „ia mai lasă-te, fugi încolo”. Legătura între diversele, sensuri a fost de mai înainte observată; dar cred că nu a fost explicată cum trebuie. La TDRG, s.v. dubeală, găsim observația că argăseala miroase urît, de aceea se zice leneșilor dubeală, la fel cu putoare, puturos. La CADE sub dubălă, citim „om leneș; femeie sau vită leneșă, putoare, puturos (după mirosul pieilor)”. Foarte probabil procesul a fost altul: s-a început cu o imprecație la adresa vitelor, oarecum „vedea-te-aș la dubeală”, cam așa cum talane înseamnă „lovi-te-ar talanul”; de unde s-a ajuns la talan „cal păcătos”. Pentru oameni, dubălă s-a folosit prin analogie și num ai după ce s-a pierdut legătura de sens cu argăseala.