DOAGĂ (pl. -ge) sf. 1 Fie-care din scîndurile curbe din care e alcătuită suprafața laterală a unui butoiu (🖼 1854): am o bute varuită, fără neam de ~ (GOR.), ghicitoare despre „ou”; (P): îi lipsește o ~, e cam smintit, e țicnit, e cam într-o parte, nu-i în toate mințile ¶ 2 Ⓟ Fire, felul de a fi: cu birăul iese omul ușor la capăt, numai să-i cunoască doaga lui (SLV.); în doaga cuiva, la fel, asemenea ca cineva, de-o fire cu cineva: de mi-a veni și Iorgu în doaga ei, îl trimit la Golia (ALECS.); (P): a ajunge în doaga copiilor, a ajunge să aibă mintea copiilor, a deveni copilăros ¶ 3 Ⓟ Hal, pățanie: dedese în doaga ăluia care a cîntat (R.-COD.); a fi în doaga morții, a fi pe sfîrșite, a nu mai avea mult de trăit [lat. doga].