DISLOCÁȚIE (< fr.) s. f. 1. Defect structural microscopic al unui cristal rezultat din alunecarea unui semiplan atomic în rețeaua cristalină (d. de margine) sau prin translația unei părți limitate din cristal în raport cu partea cu care se învecinează (d. în spirală). 2. (GEOL.) Modificarea poziției, inițial orizontală, a unui element geologic (structură, masiv, strat) prin deformare plastică sau rupturală. Se formează cute (dislocații plicative sau de cutare tangențială) sau fracturi (dislocații disjunctive, radiare sau rupturale).