DIPLOMAȚÍE (< gr., fr.) s. f. 1. Totalitatea metodelor, mijloacelor și activităților în domeniul relațiilor internaționale prin care un stat își înfăptuiește obiectivele și scopurile de politică externă. Apărută încă din Antic., în formele ei actuale a luat naștere în sec. 16-17 o dată cu crearea statelor centralizate și a extinderii relațiilor internaționale politice și comerciale (în acest răstimp apar și primele reprezentanțe diplomatice permanente), căpătând o deosebită însemnătate în sec. 19-20. În condițiile diversificării activității diplomatice, d. începe să fie guvernată de uzanțe, norme și principii de drept internațional (de ex.: respectarea suveranității de stat), precum și de regulile dreptului diplomatic, cum sunt cele referitoare la privilegiile și imunitățile diplomatice, rangurile și clasele diplomaților. D. se realizează prin mijloace variate, dintre care cele mai importante sunt: negocierile, corespondența diplomatică, participarea la congrese și conferințe și organizații internaționale, reuniunile la nivel înalt, misiunile diplomatice etc. Activitatea diplomatică a statelor se realizează prin organele de stat pentru relațiile externe, și anume: șeful statului, guvernul, Ministerul de Externe (în interior) și misiunile diplomatice, reprezentanțele comerciale și consulatele (în exterior). Guvernul înfăptuiește conducerea generală a relațiilor externe ale statului, iar Ministerul de Externe exercită conducerea permanentă operativă a reprezentanțelor diplomatice și consulare, prezintă guvernului toate problemele importante ale politicii externe, apără interesele statului și cetățenilor săi în străinătate. 2. Ramură a științelor politice care se ocupă de relațiile internaționale. 3. Arta de a conduce și de a practica negocierile între state. ♦ Tact, abilitate, dexteritate, suplețe, prudență într-o situație sau problemă dificilă.