română (limbă) s. f., g.-d. art. românei

LIMBA ROMÂNĂ, revistă a Academiei Române, care apare la București (din 1952). Publică studii și articole pe teme de lingvistică și filologie. Colaboratori: I. Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur, I. Coteanu, B. Cazacu, Matilda Caragiu-Marioțeanu, M. Sala, Mioara Avram, Valeria Guțu-Romalo, Th. Hristea, M. Seche, Em. Vasiliu ș.a.

română (limba) f. limba română, idiomă neo-latină, foarte asemenea italianei, înavuțită cu diferite elemente străine (slave, maghiare, turce, neo-grece). Ea conține trei dialecte: daco-româna, macedo-româna și istro-româna, dintre care numai cea dintâi a devenit organul unei evoluțiuni literare.

ROMANY (ROMANI, ȚIGĂNEASCĂ) (< (rom²) adj. Limbă indo-europeană din ramura indo-iraniană, grupul indic. Are patru mari grupuri dialectale (căldăresc, ursăresc, carpatic și spoitoresc), fiecare cu mai multe graiuri. Limba r., cu c. 3 mil. vorbitori, este utilizată în țări de pe toate continentele, cei mai mulți în E Europei. Din 1990 există un alfabet standard al limbii r., ale cărei începuturi datează din prima jumătate a sec. 20. Sin. subst. romanes.