devlă (devle), s. f. – (Fam.) Cap, dovleac, tărtăcuță. Bg. dĕvla „carafă mare; bășică” (Scriban). Pare a fi dublet de la tîlv, s. n. „bășică sau tigvă cu care se scoate vinul din butoi” (după Cihac, acest ultim cuvînt ar fi legat de tigvă, ceea ce nu pare probabil). După Candrea, din sl. deblo „lemn”; după Graur 149 și Juilland 163, din țig. devla „Dumnezeu”; ipoteză greu de susținut.