DEAISTVUÍ vb. IV. Intranz. (Slavonism învechit). A acționa, a lucra; a organiza, a conduce, a stăpâni. Așea și Hristos deodată și în ceriu și pre pământ ... ca un putearnic deaistvuiaște cu puterea Sa cea dumnedzăiască. VARLAAM, C. 36. ♦ Intranz. și tranz. Spec. A oficia, a sluji (o liturghie). Înger poate hi, au alt preut fără mene slujeaște? Legea învață numai preutul sângur să deistvuiască. VARLAAM, C. 460. Și strigă toți totdeauna că deistvuesc rău și nesebuit [preoții] și zic că am uitat cinurile (a. 1651). BV I, 181. A nu ști deistvui Sfânta Liturghie (a. 1652). ib. 205, cf. L. ROM. 1975, 320. ◊ Refl. pas. Pâinea carea să deistvuiaște nu iaste chipul d[u]mn[e]zăescului trup (1680 – 1700). GCR I, 244/36. – Pronunțat: deais-tvu-i. – Prez. ind.: deaistvuiesc.- Și: deistvuí vb. IV. – Din slavon. дѣйствовати, -оуь ѭ.